Ce inseamna a negustori

Zicala vine de la negustorii din Braşov, care îşi lăudau excesiv marfa. Se ştie că Braşovul a fost unul dintre cele maimari centre comerciale în perioada medievală. Ştiri pe aceeaşi temă. De unde vine expresia „a întors-o ca la Ploieşti“. Explicaţia speciali Cu timpul, expresia „a spune braşoave“ a căpătat tot mai multe sensuri. Definitie negustorit – afla ce inseamna negustorit si toate sensurile acestui cuvant din dictionarul explicativ al limbii romane – hpv.iubescstudentia.ro Ce inseamna negustor? 6 martie In DEX (varianta ) termenul de negustor este descris ca fiind NEGUSTÓR, negustori, s. m. Persoană care se ocupă cu comerțul (particular); comerciant.

Care se referă la negustori, care este alcătuit din negustori, specific negustorilor, de negustor. 2. Care ține de comerț, privitor la comerț; comercial. – Negustor + suf.-esc. adjectiv negustoresc.

Ce inseamna a negustori

Ce inseamna a negustori
Cultura cunoscută mai tîrziu ca fiind cea feniciană a înflorit în vechime, în mileniul trei î. Cine e Alexandra Tămaş, fosta şefă de cabinet a lui Vlad Voiculescu, numită vicepreşedintă a ANM înainte de revocarea fostului ministru acum 3 zile Horoscop săptămânal aprilie Racii vor mai multă libertate în cuplu, Ce inseamna a negustori trebuie să fie cu ochii în Ce inseamna a negustori ieri Concedieri masive la una dintre marile companii de stat: 1. Doi cromozomi, X şi Y, determină sexul. No, de ce vorbesc ardelenii molcom? Pentru istoricii spanioli, domnia regilor Ferdinand al II-lea și Isabella I de Castilia și Reconquista a marcat sfârșitul epocii întunecate.

Majoritatea bărbaţilor din Orientul Mijlociu aparţin tipurilor M89 şi M Fenicienii ar fi adus în Spania şi ceva în plus — cromozomii lor Y. La acel Ce inseamna a negustori, rezidenţii oraşului aparţineau deja unei noi societăţi. Cantităţi imense de cochilii zdrobite, împreună cu mori de bazalt şi pietre de moară erau împrăştiate în tot situl fostei turnătorii.
Inițiativa a fost preluată de negustori din orașe ca Augsburg și Nurenberg, ce au organizat activitatea sub forma unor mari întreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever al rentabilității. Apoi, pe măsură ce soseau noi colonişti, oraşul s-a umplut şi şi-a mărit densitatea urbană.

Rămăşiţe de colţi de elefant indică faptul că prăvăliile negustorilor vindeau fildeş. Înfrîngere zdrobitoare. ) Impozit anual plătit de negustori și de liberii-profesioniști; act prin care se confirma plata acestui impozit și dreptul de exercitare a comerțului sau a profesiunii libere. [ Var.: patént s. n. ] – Din fr. patente, germ. Aici/acolo/la mare/in Bucuresti/pe Marte Adica arat hpv.iubescstudentia.ro ideea ^^. Indicii spatiali sunt cuvintele dintr-un text care determina/arata locul unde se petrece actiunea. De obicei indicii spatiali au functia sintactica de Complement Circumstantial de Loc (deorece, bineinteles arata locul.).

Definitie negustoresc – ce inseamna negustoresc – Dex Online

Ce inseamna cuvinte structuri care constituie indici spatiali? repede va rog XD funda:*:*
Pînă la urmă, Cartagina a ajuns să domine vestul Mediteranei şi, progresiv, şi-a dezvoltat propria cultură, cunoscută romanilor sub numele de punică. Capitalismulca sistem economico-social prin care mijloacele de producție nu erau deținute de producătorii direcți, Ce inseamna a negustori de deținătorii de capitaluri, ar fi apărut în secolul al XVI-lea și s-a dezvoltat în Anglia secolului al XIX-lea conform lui Karl Marx. Marcatorii pot fi găsiţi în poziţii specifice în cromozomul Y, firavul grup de gene localizate în nucleul marii majorităţi a celulelor la bărbaţi.

Dacă anterior, mănăstirile erau situate la marginea orașelor, din secolul XIII, călugării benedictini, franciscani și dominicani ofereau asistență religioasă în cadrul orașelor. În Polonia de după stingerea dinastiei Iagiello, Seimul a obținut largi concesii din partea noului rege, Henric de Valois, ulterior rege al Franței, respectiv convocarea automată a Seimului la 2 ani, obligativitatea acordului pentru declararea războiului și încheierea Ce inseamna a negustori, pentru perceperea de noi impozite și pentru mobilizarea armatei. Rezultatele au fost divergente, Spania Ce inseamna a negustori să devină un mare producător de postav datorită alungării evreilor în și favorizații exporturilor de lână spaniolă spre Flandra de către Carol Quintul în dauna postăvarilor spanioli. Încă din iunie Braşovul beneficiază de dreptul de târg, aici desfăşurându-se două târguri anuale frecventate de peste

Logare cu Facebook.

Evaluează întrebarea fără a răspunde. Utilizatorii cu email-ul neconfirmat nu pot posta mai mult de 5 răspunsuri pe zi şi nu mai mult de 10 în total. Pentru a retrimite email-ul de confirmare click aici. Utilizatorul care a pus această întrebare te ignoră. Nu poţi să mai interacţionezi. Utilizatorul care a pus această întrebare este în lista ta de utilizatori ignoraţi. Utilizatorii avertizaţi nu pot posta mai mult de 5 răspunsuri pe zi. Ordonare: După relevanţă Cronologică. Întrebări similare. Ce inseamna indici spatio-temorali?
Ce inseamna structuri lexicale? In engleza ce inseamna acel ‘ll? Chiar mai sunt astfel de structuri si vreau sa stiu ce inseamna. Ce înseamnă ca un personaj constituie un model moral? Întrebări recente. Bună TPU! Mă poate ajuta cineva, vă rog, cu un articol de presă referitor la o politică publică?

Am nevoie de cât mai multe răspunsuri la chestionarul de mai jos.
Bună tuturor. Numele meu este Andrei și am 19 ani. Din nefericire nu am putut merge la cursuri pe clasa a 12a și nu am reușit sa termin. Probleme persoane Acum as vrea sa ma inscriu la un alt liceu? Imi puteti spune cate ceva despre facultatea de horticultura? Multumesc anticipat.

Cele mai vizionate întrebări. De ce un an are de zile? Neața, fraților! Scuzați- mă că vă deranjez în această minunată dimineață de duminică. Cultura cunoscută mai tîrziu ca fiind cea feniciană a înflorit în vechime, în mileniul trei î.
Testînd sacul de gene. De cînd lumea, pescarii din Tir, Liban, scot bărcile zi de zi, cu mult înainte de răsărit, ca şi strămoşii lor.

Pînă la 9 dimineaţa, ei se întorc în port şi se relaxează bînd cafele şi jucînd cărţi într-o cafenea de la malul mării. Acolo, Spencer Wells, explorator National Geographic, şi colegul său Pierre Zalloua, genetician la Universitatea Americană din Beirut, au propus pescarilor să participe la un proiect extins de cercetare.
Scopul: să afle dacă aceştia sînt descendenţii fenicienilor care şi-au lăsat primele urme aici, în Levant, în urmă cu mai bine de 5. Cercetătorii ar putea afla răspunsul din modelele genetice moştenite ale cromozomilor Y, dacă pescarii acceptă să doneze probe de sînge. Aproape toţi s-au oferit, nerăbdători, voluntari — apoi au pozat pentru portrete, unele dintre ele prezentate aici. Îi fascinează ideea că au în sînge un secret care îi leagă nu doar de străbunii lor, ci şi de oameni pe care nu îi vor întîlni niciodată.

Wells şi Zalloua au prelevat de asemenea mostre şi din alte părţi ale lumii feniciene, unde rezultatele ar putea dezvălui descendenţa acestora în fostele colonii, ca de exemplu Sardinia şi Malta. Foto: Robert Clark. Din secolul al IX-lea pînă în secolul al VI-lea î. Ei s-au îmbogăţit făcînd comerţ cu metale preţioase aduse din străinătate şi cu produse ca vin, ulei de măsline şi, cel mai important, cu cherestea din faimoşii cedri din Liban, care împădureau munţii semeţi de pe coasta lor de baştină. Armatele şi popoarele care i-au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le-au distrus oraşele, fie au construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri fragile, s-au distrus, aşa încît îi cunoaştem pe fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii înşişi deţineau o bogată literatură, care s-a pierdut în totalitate în antichitate.

Ironia sorţii, deoarece fenicienii au fost cei care au dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l-au răspîndit prin comerţul cu porturile de destinaţie. Avînd la nivel cultural rolul de intermediari, fenicienii au răspîndit idei, mituri şi cunoştinţe ale puternicelor civilizaţii din Asiria şi Babilon, acum Siria şi Irak, către destinaţiile lor din Marea Egee. Acele idei au contribuit la revigorarea culturii greceşti, ceea ce a dus la Epoca de Aur a Greciei şi, mai departe, la naşterea civilizaţiei occidentale. Fenicienii au importat atît de mult papirus din Egipt, încît grecii au numit primul mare port fenician Byblos, referindu-se la strămoşul hîrtiei.
Acum, el şi Zalloua speră să se folosească de un altfel de alfabet, de literele moleculare ale ADN, pentru a dezgropa aceste fantome. Cei doi geneticieni s-au împrietenit în , la Universitatea Harvard.

Wells iniţia utilizarea metodelor genetice pentru a urmări migraţiile popoarelor vechi, studiind cromozomii descendenţilor lor de azi; Zalloua căuta căi prin care ştiinţa să ajute la vindecarea ţării sale, răvăşită de 15 ani de război civil dintre numeroasele sale facţiuni religioase. Zalloua era interesat în special de înţelegerea legăturii genetice dintre libanezii de azi şi strămoşii lor, fenicienii. În timpul sîngerosului război civil din anii ,70 şi ,80, unele grupări au folosit numele de fenician ca o armă ideologică.
Anumiţi maroniţi, secta creştină dominantă din Liban, au pretins descendenţa directă din fenicieni, ceea ce însemna că ei deţin mai multă legitimitate istorică decît imigranţii sosiţi mai tîrziu în Peninsula Arabia. Ceea ce i-a înfuriat pe mulţi musulmani. Termenul de fenician a devenit un cod pentru creştini, mai degrabă decît pentru musulmani. Şi astăzi e la fel. Du-te la Muzeul Naţional.

Nu vei găsi menţionat acest cuvînt nicăieri. Au etichetat totul simplu, după vîrstă — epoca bronzului timpurie, de mijloc sau tîrzie. Poate genetica să demonstreze că libanezii moderni, atît creştini, cît şi musulmani, împărtăşesc aceeaşi moştenire feniciană?
Aceasta este o problemă pe care proiectul, finanţat de Societatea National Geographic, speră să o soluţioneze. Wells şi Zalloua mai au şi altele. Mai întîi, vor să ştie dacă misterioasele grupuri cunoscute ca Oamenii Mării ar fi putut migra în Liban, în jurul anului î. Deşi Oamenii Mării, care se poate să fi venit dinspre Marea Egee, au jefuit şi au ars majoritatea oraşelor importante de-a lungul coastei Levantului, aparent ei au cruţat oraşele canaanite.

Cercetătoare a civilizaţiei feniciene, Maria Eugenia Aubet, de la Universitatea Pompeu Fabra, din Barcelona, crede într-o înţelegere făcută de canaaniţi cu Oamenii Mării.
Cultura materială feniciană probează atît de multe elemente de la Oamenii Mării. Fenicienii au învăţat de la ei cum să construiască porturi, docuri şi cheiuri, cum să facă amaraje. Oamenii Mării, ca şi fenicienii, erau navigatori excelenţi şi cunoşteau rutele spre vest, către bogatele surse de metale. A contribuit aceasta la crearea unui genotip fenician?
Avem acum mijloacele prin care să răspundem acestor întrebări.

Wells şi Zalloua caută marcatorii — mutaţiile apărute în vremea fenicienilor, care şi astăzi pot fi depistate în sînge. Aceşti marcatori ar fi extrem de subtili, modificări ale unui număr mic de litere, dintr-un total de trei miliarde, cît numără cartea noastră cu instrucţiuni genetice. Dar ele ar fi suficiente pentru a-i identifica pe descendenţii fenicienilor. Marcatorii pot fi găsiţi în poziţii specifice în cromozomul Y, firavul grup de gene localizate în nucleul marii majorităţi a celulelor la bărbaţi.
Doi cromozomi, X şi Y, determină sexul. Femeile au doi cromozomi X; bărbaţii au unul X şi unul Y. Y conţine genele care determină masculinul.

Cromozomul Y, în mod unic, trece de la tată la fiu fără nici un aport din partea mamei. Schimbările în ADN-ul fiului se conservă generaţie după generaţie, aşa că descendenţii masculini ai fenicienilor ar moşteni străvechile tipare ale mutaţiilor pe timp nelimitat. Analiza genetică a urmărit toţi bărbaţii de azi, înapoi în timp, pînă la un strămoş comun cu acelaşi cromozom Y, poreclit Adam, care a trăit în Africa cu vreo Libanul a cunoscut, de asemenea, multe migraţii de la fenicieni încoace, în mod special dinspre Peninsula Arabia, în timpul ascensiunii islamului, şi dinspre Europa, în timpul cruciadelor.
Există sate în Liban care mai au încă un procentaj ridicat de blonzi cu pielea deschisă, albă. Dar Byblos este doar o etapă a campaniei de prelevare susţinute de Wells şi Zalloua, o campanie care va dura multe luni pînă să-şi arate rezultatele.

Cercetătorii geneticieni nu sînt singurii care caută noi indicii privind identificarea fenicienilor. Oamenii de ştiinţă, din Liban pînă în Africa de Nord şi Spania , descoperă alte dovezi apelînd la arheologia tradiţională. De exemplu, Claude Doumet-Serhal, arheolog libanez, conduce o echipă care explorează sistematic, pentru prima dată, portul Sidon, alt oraş fenician important. Inima acelui vechi port zace dedesubtul unui oraş modern şi înfloritor, la care arheologii nu au avut acces pînă la demolarea unei şcoli din secolul al XIX-lea.
În , echipa condusă de Doumet-Serhal, finanţată de British Museum şi de un consorţiu de sponsori, a început să sape în centrul străvechiului oraş. Ea se mişcă surescitată printre săpături, o serie de tranşee în care grupuri de arheologi şi de studenţi la arheologie curăţă, adună şi reconstituie trecutul vechi de 5. Ultimele trei sezoane au adus o mulţime de descoperiri.

Ea se opreşte în locul în care membrii echipei curăţă oasele într-un mormînt din secolul al XX-lea î. Acest schelet, alături de altele, peste 30, era aşezat într-un enigmatic strat de nisip, gros de 1,5 metri. Stratul este datat puţin după anul î. Nedumerită de acest depozit, Doumet-Serhal a analizat granulele de nisip şi a descoperit că ele proveneau dintr-o dună învecinată.
Apelau la intermediari „locatores” , care în schimbul aducerii de țărani care contribuiau la cultivarea solului primeau privilegii. Aceștia beneficiau de cantități mari de pământ, devenind liderii noilor comunități, primari ai satelor abia întemeiate. Țăranii primeau o bucată de pământ, fiind obligați să-l valorifice pe o anumită perioadă, beneficiind de o scutire de obligații.

Primeau libertate personală în zonele de colonizare, ceea ce-i determina să-și părăsească familiile și gospodăriile, pentru a se avânta într-o întreprindere care putea să fie riscantă.
După colapsul Imperiului Roman, orașele antice nu dispar, ci sunt locuite, mai ales cele din spațiul peninsulei italice, menținându-se funcții religioase și politice, fiind reședințele episcopilor și a regilor germanici. Se disting sedii episcopale de la Roma, orașe ca Milano, Tours, Sevilla. Dispare însă funcția productivă și cea comercială, rolul de centru meșteșugăresc și de schimb de mărfuri.
Între secolele IX-XI, orașele se dezvoltă odată cu progresul lumii rurale. Producția agricolă se intensifică, întreținând categorii non-agricole, ca meșteșugarii și negustorii. Creșterea populației duce la fondarea de noi așezări și se creează o cerere mărită de produse meșteșugărești.

Schimburile comerciale se intensifică atât cantitativ cât și calitativ, ceea ce duce la o revigorare a vechilor orașe. Centrele orașelor erau mănăstirile sau castele feudale ce ofereau protecție datorită zidurilor, sau un centru politic și administrativ, oferind o piață de desfacere pentru diferite produse, atrăgând cât mai mulți meșteșugari și negustori.
Un iarmaroc sau un pod putea atrage schimburi de mărfuri, o întretăiere de drumuri de negoț sau un port putea constitui atracții pentru cei care își vindeau marfă și se stabileau acolo. S-au creat noi orașe în nordul, centrul și estul Europei. Orașele erau conduse de un stăpân, care le acordă unele privilegii, dar tindea să-i asimileze pe orășeni cu locuitorii de pe domeniile feudale rurale. Se stabileau obligații în muncă, bani și produse, și erau aplicate reguli care nu se potriveau dinamismului ce caracteriza orașul.

Meșteșugurile și comerțul nu se puteau dezvolta într-o servitute feudală, ce limita libertatea de mișcare și presupunea obligații materiale. Astfel, orășenii s-au organizat în comune, asociații ale locuitorilor unui oraș care se lega printr-un jurământ să acționeze laolaltă în scopul de a-și obține libertatea.
La originea comunelor au stat și mișcările, care pe fondul războaielor feudale, încercau să impună „pacea divină”, favorabilă vieții urbane și dezvoltării economice. Conflictele au devenit violente ori s-au ajuns la negocieri. Mișcarea comunală a fost îndreptată împotriva feudalilor laici și ecleziastici, aceștia rezidând în orașe, spre deosebire de cei care stăteau în castele de la țară, opunând o rezistență îndârjită cererilor orășenilor.

Prin luptă, locuitorii orașelor au obținut privilegii, consfințite în „carte privilegiate” , ce includeau libertatea personală a activităților meșteșugărești și comerciale. Orașele reprezentau un spațiu al libertății în occident. Orașele intrau deseori în conflict cu regii, încercând să dobândească autonomie. Uneori, orașele se coalizau, cum s-a întâmplat în cazul împăratului german, Frederic al II-lea care a fost învins de coaliția orașelor italiene. Regii din Franța au sprijinit mișcarea comunală împotriva seniorilor locali, dar au limitat autonomia orașelor din zonele pe care le controla direct. Zidurile care înconjurau orașul indicau capacitatea defensivă a orașului împotriva atacurilor unor nobili, năvălitori atrași de acumularea de bogăție, împotriva țăranilor, armatelor străine.

Clădirea și întreținerea zidurilor presupunea solidaritate între locuitorii orașului, întărindu-le sentimentul de identitate comună față de cei care nu erau locuitori cu drepturi depline în orașe, ca burghezii. Zidul împiedică expansiunea spațială a orașului, astfel, casele se dezvoltau pe verticală, cu mai multe etaje, precum și clădirea turnurilor. Cetățenii constituiau propriile lor instituții de autoguvernare, aveau loc dezbateri comune a problemelor , orașul cuprinzând spații publice, piețele centrale, locuri de adunare, și clădiri publice, case ale sfatului, palatele instituțiilor urbane ca signoria din orașele italiene.
Orașul mai cuprindea și grădini de zarzavat, vii, câmpuri cultivate, iar pe străzile înghesuite și restrânse se plimbau în voie animale domestice ca porcii sau păsările, ce confereau un aspect semi rural.

Aglomerația și lipsa igienei au contribuit la extinderea rapidă a epidemiilor și creșterea mortalității. Sectorul extractiv cuprindea extracția sării din saline și a pietrei pentru construcții, cât și mineritul, prin extragerea și rafinarea metalelor. În multe regate exploatarea resurselor subsolului era considerată monopol al monarhiei, exploatațiile fiind modeste, realizate de grupuri mici de oameni, care utilizau unelte rudimentare. Din secolul XV, multe mine de argint și de cupru din Europa centrală au fost exploatate, filoanele superficiale au fost epuizate, exploatațiile încetând în secolele XIV-XV.
Utilizarea pompelor a îngăduit evacuarea apei și pătrunderea la adâncimi mari, fiind descoperite noi metode de separare a metalelor din minereu, sporind rentabilitatea acestuia. Noile metode de exploatare au necesitat investiții colosale, nefiind la îndemână grupurilor tradiționale de lucrători mineri.

Inițiativa a fost preluată de negustori din orașe ca Augsburg și Nurenberg, ce au organizat activitatea sub forma unor mari întreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever al rentabilității. Investițiile considerabile, îmbunătățirile tehnice și organizatorice au îngăduit o creștere semnificativă a producției miniere din regiunea Europei centrale în ultima treime a secolului al XVI-lea.
Intensificarea extragerii minelor de argint și de cupru din Austria, Germania, Cehia , Slovacia, nordul Ungariei și Transilvaniei, au prilejuit concentrarea unui număr considerabil de lucrători în noile orașe miniere.

Spre secolul al XVI-lea, multe dintre minele de argint au intrat în declin în Europa centrală datorită epuizării filoanelor bogate și accesibile la nivelul tehnologic al epocii, și datorită afluxului de argint relativ ieftin din America ce a contribuit la scăderea prețului argintului comparativ cu cel al aurului și celorlalte mărfuri. Multe dintre progresele tehnice și organizatorice înregistrate în mineritul central-european au fost difuzate în multe părți ale lumii, aplicate la minele de argint, cupru, fier și cărbune.

Sectorul prelucrător a cuprins o gamă variată de activități: meșteșuguri alimentare-morăritul, brutăritul, tranșarea și conservarea cărnii, prepararea lactatelor și a băuturilor alcoolice; meșteșuguri pentru producerea îmbrăcămintei-pielăritul, torsul, țesutul, croitoria, blǎnǎritul, cojocăritul; olăritul, meșteșuguri pentru obținerea și prelucrarea metalelor, meșteșuguri pentru construcții și de producere de obiecte gospodărești.
Ca centru de producție și de desfacere, orașul era caracterizat de prezența meșteșugarilor. Un rol important l-au avut meșteșugurile textile, ca postovăritul din orașele italiene, Flandra, nordul Franței, Anglia și Germania. Erau meșteșuguri pentru prelucrarea metalelor pentru a obține unelte și arme, cele legate de construcții, șantierele navale, cele alimentare brutării și măcelarii.

Meșteșugurile erau practicate de meșteri patroni, care aveau un atelier în care lucrau câțiva lucrători salariați calfe și ucenici.
Perioada de ucenicie începea din adolescență, și în funcție de meșteșugul învățat, putea dura ani. După terminarea perioadei de ucenicie, dacă își dovedea competență profesională printr-o probă desfășurată în fața membrilor breslei, ucenicul devenea calfă, lucrător salariat, dacă nu putea să-și deschidă un atelier. Au existat forme de organizare a activității, cuprinzând ateliere meșteșugărești simple, ateliere subordonate breslelor, manufacturi concentrate și manufacturi dispersate.
Meșteșugurile nu erau practicate de persoane care nu aveau o specializare strictă, îndeosebi de țărani care își produceau o parte dintre cele necesare, sau care își completau veniturile lucrând pentru proprietarii manufacturilor urbane.

O parte din activitatea meșteșugărească era concentrată în orașe, meșteșugurile sătești sau domeniale având o pondere semnificativă. Ponderea producției meșteșugărești rurale era mare, meșteșugurile urbane fiind superioare calitativ.
Reglementările meșteșugărești s-au înmulțit, acestea fiind asociații meșteșugărești și comerciale denumite bresle sau ghilde pentru a asigura o echitate în posibilitățile de câștig și pentru a proteja interesele celor care doreau să activeze în aceeași profesie sau profesii înrudite. Breslele au depus un efort de protejare a intereselor economice ale membrilor lor și de limitare a concurenței, având un rol important în stabilirea și impunerea unor standarde calitative ridicate pentru produsele meșteșugărești.
Breslele reglementau aprovizionarea cu materii prime, cantitatea și calitatea producției, desfacerea produselor și nivelul salariilor.

Fiind cristalizate în secolele XII-XIII, breslele au îngrădit concurența, asigurând un trai decent membrilor și garantând un nivel ridicat al calității produselor realizate în ateliere. Regulamentele de breaslă se bazau pe o bună cunoaștere a cererii, în orașul medieval aceasta nefiind elastică, menținându-se timp de decenii la niveluri apropiate, precizând clar cât producea fiecare atelier, cu cât era vândută producția, de unde se realiza aprovizionarea cu materie primă, care era timpul de muncă permis munca era interzisă pe timp de noapte pentru a preveni incendiile și pentru a limita producția , care era salariul maxim ce era plătit lucrătorilor.
Cei care nu erau incluși în breaslă nu puteau desfășura activități economice în oraș. Mobilitatea socială în cadrul breslelor era crescută, după perioada de ucenicie, calfa putea accede la statutul de meșter.

Proba de măiestrie ce juca rolul unui examen era costisitoare, pretinzându-se materiale tot mai scumpe pentru realizarea produsului. Noul meșter era obligat să organizeze un banchet pentru confrați și să-și deschidă un atelier propriu.
Funcția de meșter și atelierele puteau fi transmise pe cale ereditară. În timpul crizei din secolul al XIV-lea, calfele erau în situația de salariați fără posibilitatea de a-și schimba statutul, breslele se confruntau cu falimentul, iar în Flandra, Italia și Germania se desfășurau mișcări. Aveau să apară relații de producție de tip nou, cele capitaliste, ce presupuneau o libertate mai mare în ceea ce privește concurența, salariile, timpul de muncă, inovațiile tehnice. Breslele ce asigurau protecția membrilor și a permis o dezvoltare a meșteșugurilor medievale au înfrânat progresul tehnic și dezvoltarea relațiilor capitaliste.

Concurența cu întreprinzătorii capitaliști s-a dovedit fatală breslelor ce au dispărut treptat. S-au dezvoltat primele manufacturi , ce erau întreprinderi capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii: segmentarea fluxului tehnologic în operațiuni simple și efectuarea lor de către lucrători diferiți a diferitelor operațiuni sau succesiuni de operațiuni, întregul proces fiind controlat de deținătorul de capital, care cumpăra materia prima și plătea salariile lucrătorilor.
Diviziunea tehnică a muncii a fost atestată din antichitate pe unele șantiere, manufacturile capitaliste fiind apărute recent. Primele manufacturi capitaliste au apărut în sectorul textil, în producția de postav din Flandra și Toscana la sfârșitul secolului XIII.

Manufacturile din sectorul textil erau dispersate, bazate pe sub contractarea unor activități către lucrători din mediul rural, plătiți cu salarii mici și nu erau legați de reglementările rigide ale breslelor urbane.
Către sfârșitul evului mediu s-au dezvoltat manufacturi concentrate, ca cele din sectorul metalurgic, sau tipografiile care s-au răspândit în Europa apuseană și centrală după inventarea tiparului cu litere mobile, de către Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. Cele mai mari manufacturi concentrate erau șantierele de construcții navale, acestea fiind șantierele de la Amsterdam de la sfârșitul secolului al XVI-lea, în care este introdusă standardizarea pieselor pentru construirea corăbiilor cu pânze de tip „fluyt”.
Textilele ocupau primul loc pe piață. Nu toate erau produse pentru piață. În multe părți ale lumii, o parte din populație preferă să-și producă materialele pentru îmbrăcăminte.

La nivelul elitelor și cel al populației urbane, materialele textile din lână postavuri , din in pânzeturi , din bumbac, mătase sau materiale compozite erau procurate prin comerț. Producția textilelor pentru piață s-a dezvoltat în evul mediu timpuriu în Bizanț, în lumea arabă, în India și China și târziu în Europa apuseană.
Din secolul al XIII-lea, câteva mici regiuni europene ca Flandra și Toscana s-au specializat în producția de masă a postavului, realizată în manufacturi care utilizau materii prime de import și vindeau produse pentru consumatori din zone îndepărtate geografic. Pânzeturile erau produse și comercializate în masă, în timp ce bumbacul, mătăsurile și stofele scumpe erau comercializate în cantități mici. În sec. XV-XVI s-au produs mutații la nivelul postovăritului european.

Cea mai importantă a fost tranziția la „noua postovărie” producerea unor postavuri mai subțiri, care nu rezistau decenii, ca să fie transmise descendenților timp de generații, fără să fie uzate, dar care erau mai bine finisate, mai atrăgătoare și mai ieftine.
S-au produs mutații în competiția europeană între diversele regiuni producătoare. Vechile centre manufacturiere din Flandra și Toscana și-au pierdut pozițiile din cauza salariilor ridicate, preferând să se specializeze în producția de textile scumpe de lux, care puteau fi cumpărate doar de un număr mic de consumatori. Au existat tentative de a dezvolta postovăritul în țările producătoare de lână, ca Spania și Anglia. Rezultatele au fost divergente, Spania eșuând să devină un mare producător de postav datorită alungării evreilor în și favorizații exporturilor de lână spaniolă spre Flandra de către Carol Quintul în dauna postăvarilor spanioli.

Anglia a descurajat exporturile de lână brută, devenind unul dintre principalii producători europeni în secolul XVI, postavurile englezești fiind vândute într-o mare parte a Europei continentale.
Rolul Flandrei a scăzut, rolul Olandei a crescut, care pe lângă producția proprie de postavuri, s-a specializat în finisarea postăvurilor englezești pentru piețele continentale, ceea ce îngăduia capitaliștilor olandezi să-și însușească profituri semnificative. După colapsul Imperiului Roman de Apus, rețeaua de drumuri romane n-au mai fost întreținute, cauzând îngreunarea sau încetarea transporturilor.
Fiind înguste, având scop militar pentru deplasarea trupelor, nu erau potrivite pentru transportul cu marfă în cantitate mare, de aceea erau utilizate drumuri străvechi.

Pentru transport erau utilizate fluviile și râurile, permițând un transport rapid în condiții mai bune a mărfurilor de volum mare precum cerealele, lemnul, vinul, uleiul, sarea. Marea Mediterană era principala intersecție a drumurilor comerciale dintre Est și Vest, până la expansiunea islamică. În Marea Nordului sau Marea Mânecii, erau desfășurate expediții de jaf sau colonizare de către anglo-saxoni sau vikingi, dar și expediții comerciale. Schimburile comerciale s-au diminuat.
Se mai mențineau legăturile cu Imperiul Bizantin, întreținute de negustorii sirieni sau evrei. Se bătea moneda de aur în regatul franc. Treptat, circulația monetară s-a redus.

Apar monede noi, de argint, ca sceattas din lumea frizonă și din insulele britanice. Odată cu ruralizarea societății, orașele decad ca centre de producție, păstrându-și doar rolul politic și religios. Dinarul de argint emis de carolingieni a înlocuit vechea moneda de aur bizantină , devenită din ce în ce mai rară și puțin adecvată unor schimburi de mică valoare, desfășurate pe plan local. Centrul comercial se deplasează astfel spre nord, mai ales în Franța de azi, unde apar porturi noi, ca Quentovic pe țărmul râului Canche, Durstede în delta Rinului.
Orașele renasc economic, sunt practicate activități meșteșugărești pe scară largă.

Comerțul devine o activitate specific urbană, desfășurat în arii europene, ca Italia de nord și centrală, Flandra și nordul Franței, vestul și sudul Germaniei, litoralul Marii Baltice, sudul Angliei. În , orașele din zona baltica și a Marii Nordului s-au unit într-o asociație internațională, „Hansa” , care domina comerțul din regiune.
Negustorii s-au organizat în ghilde, asociații profesionale care le apărau interesele. Circulația monetara și operațiunile bănești prin intermediul zarafilor și cămătarilor s-au intensificat.

La sfârșitul evului mediu existau mai multe forme de organizare a activității comerciale: schimburi directe dintre producători și consumatori, realizate cu ocazia târgurilor săptămânale , fie prin vânzarea directă a produselor de către meșteșugari urbani în ateliere ce serveau ca prăvălii; comerțul practicat de negustorii ambulanți care își însoțeau marfa dintr-un loc în altul și comerțul en-gros, practicat de mari negustori sedentari , ce își realizau afacerile cu ajutorul unor agenți comerciali, asociați minori și parteneri de afaceri cu care comunicau prin corespondență comercială.
Au apărut primele forme de asociere, de la întovărășiri simple de tip „commenda” până la companiile comerciale de tip familial, care îmbinau activitățile comerciale cu operațiunile monetare și de credit.

Companiile familiale cu activități diversificate au proliferat în secolele XV-XVI, cele mai importante fiind cele italiene, florentine și genoveze, precum și cele germane, ca cel al companiei familiei Fugger din Augsburg.
S-au impus noi forme de organizare comerciale: companiile privilegiate și companiile anonime pe acțiuni. Companiile privilegiate sau regulate au fost înființate pe baza unor carte de privilegii acordate de puterea politică din anumite state, prin care membrilor companiei li se garanta monopolul exercitării comerțului cu o anumită țară sau regiune, în schimbul plății unei anumite sume de bani, de multe ori , companiile asigurând membrilor lor anumite facilități colective. Întrețineau consuli și depozite în țările cu care făceau comerț, stabilind reguli generale și taxe pentru activitățile desfășurate de membri.

Fiecare membru era liber în cadrul acestor reguli să-și conducă afacerile cum socotea de cuviință.
În secolul al XVI-lea printre cele mai mari companii cunoscute și privilegiate erau cele engleze: Compania negustorilor temerari creată în , Compania Moscovei și Compania Levantului Companiile anonime pe acțiuni erau alcătuite pentru a permite concentrarea unor mari capitaluri, necesare operațiunilor comerciale de anvergură. Spre deosebire de companiile privilegiate, în cadrul companiilor pe acțiuni participațiile diferiților negustori erau administrate în comun de către un consiliu de administrație, ales și responsabil în față acționarilor.
Companiile erau specializate cu precădere în comerțul de mare distanță, asumându-și funcții administrative și militare în colonii.

Unele instituții bancare s-au organizat sub formă unor companii pe acțiuni, un rol având Banca de schimb din Amsterdam din Comerțul local lega un centru urban de satele din jur, efectuat cu ocazia târgurilor săptămânale, a cărui condiție de baza era că țăranii veniți la târg să poată parcurge drumul dus-întors într-o singură zi, având timpul necesar perfectării tranzacțiilor. Un târg atrăgea țărani din așezări mai depărtate de 20 de km foarte rar. Comerțul la mare distanță era și intercontinental, desfășurându-se cu mărfuri de lux cu valoare mare la un volum mic, fiind mai ușor de transportat, ca mirodeniile, metalele prețioase, mătasea și textilele scumpe, armele și blănurile.

Comerțul la distanță medie era regional sau inter-regional , desfășurându-se cu o rază de sute de kilometri, fiind transportate produse de larg consum, vitale, voluminoase și greu de transportat, ca cerealele, sarea, vinul, animalele vii, postavurile de larg consum, pânzeturile, lână, produse care erau atrase de polii cererii reprezentați de orașele mijlocii și mari, ca și de marile armate.
Dezvoltarea acestui comerț cu bunuri de larg consum și accentuarea diviziunii inter-regionale a muncii a reprezentat una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale modernizării economice. Una dintre inovațiile europene în funcționarea comerțului cu bunuri de larg consul a fost bursa , care era o instituție-piață, unde agenții economici efectuau tranzacții de baza pe eșantioane sau de standarde acceptate ale diferitelor mărfuri.

Prima bursă din Europa a fost cea de la Anvers fondată în , dar reorganizată pe baze moderne, cu afișarea zilnică a cursurilor pentru diverse mărfuri, din Alte burse au fost înființate la Amsterdam în și la Londra în Au existat diverse mijloace de plata, ca trocul, moneda și creditul.
Trocul constă în schimburile de mărfuri. Cele mai întâlnite monede erau cele metalice, din aur, argint sau metale comune utilizate pentru tranzacții mărunte pe piețele locale. Erau utilizate și cvasi-monede primitive, ca scoici, boabe de cacao, vârfuri de săgeți. Creditul a constat în vânzarea de mărfuri cu plata întârziată, cât și transferurile financiare cu ajutorul cambiilor scrisori de schimb , folosite din evul mediu, răspândite graduat, prin andosare fiind valorificate de alte persoane decât de beneficiarii lor inițiali.

Statele au trecut de la datoria flotantă pe termen scurt la datoria consolidată pe termen lung, realizată în orașele italiene și adoptată în secolul XVI în Spania, Franța și Provinciile Unite. Capitalismul , ca sistem economico-social prin care mijloacele de producție nu erau deținute de producătorii direcți, ci de deținătorii de capitaluri, ar fi apărut în secolul al XVI-lea și s-a dezvoltat în Anglia secolului al XIX-lea conform lui Karl Marx. Capitalismul constă în relații de proprietate de tip capitalist, o proprietate deplin garantată, o economie de schimb generalizat de mărfuri și un mod de producție bazat pe relația dintre capital și forță de muncă salarizată, cu o structură de clasă axată pe construcția dintre burghezie și proletariat.

Werner Sombart susține că spiritul capitalist a apărut ca o căutare rațională a unor soluții de maximizare a profitului, acesta dezvoltându-se în mai multe etape: comercial, industrial și financiar și că evreii au avut un rol crucial în dezvoltarea sa.
Immanuel Wallerstein a avut o viziune structuralistă. A pornit de la problema subdezvoltării post-coloniale a țărilor subdezvoltate, considerând că lumea trebuie înțeleasă ca un întreg. Respinge ideea împărțirii lumii și pune în centrul analizei sale sistemele definite prin auto-suficiență economică, politică, culturală.

Se disting: mini sistemele , în care entitățile din aria de diviziune a muncii coincid cu aria de cuprindere politico-militară și cu aria de cuprindere culturală; imperii univers-sisteme în care o putere politico-militară domină în multe arii de diviziune a muncii; și economia univers-capitalistă : o arie unică de diviziune a muncii pe cuprinsul căruia coexistă mai multe state și multe arii culturale, între părțile ei componente fiind interacțiuni vitale, unitatea sistemului fiind economică. Existând puteri politice, există o echilibrare reciprocă dintre acestea ce oferă o libertate mare pentru deținătorii de capital. În cadrul sistemului regiunile ocupă una dintre poziții structurale: centru, periferie și semi-periferie.
Pozițiile puteau fi schimbate de-a lungul istoriei, existând o ierarhie.

Economia univers-capitalistă a apărut în Europa în secolul al XVI-lea și a încorporat restul sistemelor coexistente, devenind globală abia în secolul al XIX-lea, prin intermediul imperiilor coloniale. Din perspectiva lui Fernand Braudel, capitalismul nu este o epoca istorică diferită de feudalism sau antichitate, nici un mod de organizare economică, ci un nivel sau un etaj al economiei unde se desfășoară operațiunile capitaliștilor.
Economia cuprinde trei nivele: nivelul I-civilizația materială, economia de subzistență, cea pentru autoconsum, care este cea mai extinsă; nivelul II care reprezintă piață bazată pe cerere-oferta și pe agenții economici de diferite dimensiuni, și nivelul III-capitalismul, în care operează marii deținători de capitaluri, cu putere economică care poate să distorsioneze piață, având interesul să o facă pentru ei pentru un profit cât mai mare.

Capitalismul reprezintă astfel un nivel al economiei dominat de marii capitaliști în căutare de super profituri. Capitaliștii evitau imobilizarea capitalurilor și excelau prin oportunism și mobilitate. Sunt dificultăți în ceea ce privește definirea statului medieval. Acesta ar reprezenta un ansamblu de instituții care exercitau puterea în mod oficial pe un anume teritoriu sau asupra unei comunități. În evul mediu a existat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal.

Structurile politice de tip statal se distingeau în monarhii și republici. În evul mediu, statele de tip monarhice predominau, în timp ce statele de tip republican erau fie orașe-state de tip republican având în frunte demnitari cu titluri extrase din terminologia monarhiilor, ca Veneția ce era condusă de un doge derivat din duce.
În perioada de după destrămarea imperiului carolingian, au prevalat tendințe de fărâmițare politică, precum și o slăbire a puterii regale. Multe state au fost expuse la un proces de centralizare politică ce a constat în : unificarea teritorială și clădirea unor instituții care să asigure exercitarea durabilă a puterii centrale. Procesul de centralizare politică necesită asigurarea colaborării diverselor stări privilegiate de către monarhie, prin convocarea unor adunări de stări.
În unele state, adunările de stări s-au instituționalizat – monarhii ale stărilor.

Monarhii au încercat să evite limitarea puterii lor de către adunările de stări, determinându-i să-și concentreze întreagă lor putere politică la nivelul regalității – monarhii absolutiste. Entitățile politice în evul mediu erau : șefiile tradiționale de tip tribal, monarhiile teritoriale și republicile urbane.
Au existat state care nu se încadrau în nici unul dintre aceste tipuri, ca statul papal ce cuprindea o serie de elemente monarhice, principiul infailibilității papei ca sursă a absolutismului papal, dar care funcționa pe principii antidinastice, papii fiind aleși și obligați la celibat, blocând transmiterea ereditară a funcției.

Provinciile Unite s-au organizat în ca o federație teritorială a șapte provincii, depășea cadrele urbane și substituia regelui Spaniei un „stadhouder” regent , ale cărui puteri erau însă drastic limitate, structura fiind mai degrabă o republica decât o monarhie. Șefiile tradiționale de tip tribal erau cele mai răspândite, fiind instabile structural, instituțiile fiind absente, acestea fiind considerate a fi „formațiuni pre-statale”.
Șefiile de tip tribal se găseau în Asia Centrală, nordică și sud-estică, în Africa sud-sahariană, în Americi, în Australia și Oceania, precum și în Europa nordică, răsăriteană și sud-estică, acestea fiind eliminate, subordonate sau marginalizate de monarhiile teritoriale. Șefiile tribale se bazau pe puterea militară și pe carismă dobândite de un lider al comunității tribale. Un lider subordona mai multe comunități tribale, alcătuind uniuni de triburi efemere.

Se confruntau cu problema asigurării continuității puterii lor și cu conflictele dintre triburi ce compromiteau construcția politică. O șefie tribală ce rămânea doar la un cadru tribal restrâns putea fi vulnerabil în față cuceritorilor din afară. Șefiile erau convertite astfel într-o putere monarhică la nivelul unor comunități restrânse, ce se puteau identifica ușor cu liderul lor: ca exemplu, imperiile sahariene ca Ghana, Mali și Songhai, ce încetau să mai fie șefii tradiționale de tip tribal, adoptând un sistem politico-economic „comunitar-comercial” prin intermediul contactelor comerciale și schimburilor cu arabii.
Acestea impuneau tribut redus populației rurale cu care statul interfera extrem de puțin, iar principala sursă de venituri reprezentau taxele asupra comerțului cu articolele de lux și mărfuri rare și scumpe.

Statele continuau să își mențină existența în condiții de „comunism primitiv”, bazându-se pe proprietatea comună de tip tribal, comunitatea sătească fiind autarhică și închisă față de lumea exterioară. Diferențierea socială era pronunțată la nivelele superioare ale aparatului de stat ce deținea monopol asupra colectării tributului și impozitării comerțului. Elita conducătoare era formată din șeful statului, curtea sa de nobili și colectorii de triburi și taxe și marii proprietari de sclavi.
Elita era redutabilă militar. În comunitățile sătești, societatea era nediferențiată și străină de viață politică, neimplicându-se în viață economică a statului. Statul comercial era mai centralizat și mai superficial decât statul feudal.

Funcționarea statelor comunitar-comerciale depindea de comerțul la mare distanță, suveranii căutând să atragă negustorii străini. În cazul în care comerțul la mare distanță nu mai funcționa, sau aducea mai puține venituri, se trecea la o exploatare mai intensivă a producătorilor agricoli aflați în teritoriul lor.
Dacă tranziția spre monarhiile teritoriale eșua, imperiile se destrămau. Monarhiile teritoriale au luat naștere prin impunerea stăpânirii unui grup cu potențial militar ridicat asupra unui teritoriu întins și asupra unei populații cu un număr mare de producători, majoritatea agricultori. Monarhul care conducea purta titluri diverse ca : împărat, rege, șah, calif, sultan, țar, cneaz, domn, principe. Formele de structurare a societății erau diverse.

Unele monarhii teritoriale foarte întinse își afirmau vocația universală, având idealul de a cuprinde întreagă lume, ca Imperiul Chinez, statele ca Bizanțul, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German ce revendicau tradiția imperială romană, Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, Imperiul Incaș sau imperiul lui Carol Quintul.
Papalitatea avea de asemenea vocație universală. Totuși, și cei mai aprigi războinici cuceritori trebuiau să recunoască existența altor state și instituiau familii simbolice ca regi, suveranii erau vasalizați, cooperarea fiind preferabilă unei confruntări, conciliind ideologiile universale cu exigențele realismului politic.

Existau și monarhii cu vocație limitată, ai căror monarhi aveau o viziune modestă asupra rolului lor, preferând să-și limiteze pretențiile asupra unui număr finit de teritorii, îngăduind flexibilitate în stabilirea relațiilor dintre state, că regatul Franței, regatul Angliei, Polonia, Cehia, Ungaria, Țările Române, Suedia, Danemarca, Scoția, Portugalia etc.
Republicile Urbane reprezentau o formă mai puțin răspândită de organizare politică în evul mediu și în epoca modernă timpurie. Republicile urbane nu erau o continuitate la orașele-stat antice, ci creații politice de specific medieval. Ele au luat naștere unde succesul mișcării comunale a îngăduit orașelor să dobândească o autoguvernare deplină, slăbind autoritatea statală a monarhiilor teritoriale. Au apărut și alte orașe-state în Italia, Germania și Țările de Jos, dar care continuă să recunoască suzeranitatea germană sau a altor principi teritoriali.

Republicile urbane erau lipsite de independența deplină, fiind numiți magistrați aleși, cu titluri cu rezonanță nobiliară sau antică consul, doge, podestă , precum și de unul sau mai multe consilii. Regimurile urbane erau clasificate în regimuri patriciene, regimuri corporative și regimuri ale senioriei personale. Sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor orașe-stat, dar unele și-au extins teritoriul asupra zonei rurale înconjurătoare cotado și asupra altor orașe și provincii întregi.

Definitie negustorit – ce inseamna negustorit – Dex Online

Cine au fost fenicienii - Revista National Geographic Romania
Intr-un text asta inseamna ca ele te ajuta sa identifici sspatiul in care se petrece actiunea Exemplu : In gradina, In Franta, La mare. Adica Ce inseamna a negustori locul. De obicei indicii spatiali au functia sintactica de Complement Ce inseamna a negustori de Loc deorece, bineinteles arata locul. Indicii temporali sunt indicii cuvintele care iti arata cand are loc actiunea. De ex. Pe vremea[. Indicii spatiali determina spatiul in care este relatata actiunea. Sunt acele cuvinte sau structuri care arata spatiul unei actiuni.

Nu stiu : Recomand un control ginecologic. Mai exact o ecografie, dat fiind faptul ca nu ti- ai inceput viata sexuala. Este posibil ca problemele tale sa fie sursa unei dereglari hormonale, cum ar fi sindromul Inteleg ce spui. E greu.

negustorit definitie

Cine au fost fenicienii

Statuia gigantică a lui Buddha din Leshan. Moscheea Djinguereber din Timbuktu. Conciliul de la Clermont. Templul hindus de la Angkor Wat. Piatra calendarului aztec. În istoria europeană, Evul Mediu epoca mijlocie inesamna fost perioada dintre antichitate și epoca modernă.

Lasă un răspuns